Cum ai descrie în trei cuvinte stilul tău fotografic? Și cum ai vrea să fie perceput peste ani?

Aș spune: poetic, intim și intuitiv. Pentru mine, fotografia nu este despre imaginea perfectă, ci despre vibrația ei, ce îți transmite, ce te face să simți. Îmi doresc ca peste ani, când cuplurile mele vor să se reîntoarcă la ziua nunții lor, să reintre în universul iubirii lor din acea zi, fotografiile mele sa fie acolo ca un declanșator senzorial: să simtă din nou aerul din acea zi, parfumul florilor, tremurul mâinii care a fost ținută strâns. 

Efectul Madlenei lui Proust a rămas cu mine încă din adolescență și simt că a jucat un rol important în modul în care abordez fotografia. Motto-ul meu și al imaginilor mele e “Remember how it felt”.

Care sunt tendințele care te inspiră în fotografia de nuntă din 2025/2026 – și care ți se par deja „trecute”?

La fel ca abordare fotografiei, precum și al stilului meu de viață, tendințele nu primează. Tot timpul voi înclina spre atemporal, de la modul în care fotografiez, suportul pe care îl folosesc, la post-procesarea imaginilor. Tocmai acesta e și motivul pentru care aleg să fotografiez și pe suport analog.

Acestea fiind spuse, mă inspira revenirea către autentic, către povesti spuse mai domol, cu atenție și intenție. Văd tot mai multe cupluri care aleg experiențe intime, locuri care înseamnă ceva pentru ei (un mic sat din copilărie, o plajă pustie, grădina casei bunicilor), design-uri care nu concurează cu emoția, ci o sprijină, iar asta îmi hrănește cel mai mult creativitatea. În schimb, cred că s-au consumat imaginile excesiv de regizate, cadrele care arată perfect, dar nu spun nimic despre oamenii din ele. Trăim o saturație a esteticului gol, iar eu simt că direcția viitorului e una mai vulnerabilă, mai imperfectă, dar infinit mai vie.

Ai fotografiat nunți în mai multe țări. Cum influențează cultura locului felul în care spui povestea unei zile?

Fiecare cultură e o limbă a propriilor gesturi și lumini. În Grecia, lumina soarelui cade ca o binecuvântare pe piele, albă și caldă, aproape hipnotică. În Franța, există o poezie naturală a mișcărilor — felul în care cineva ține un pahar de vin sau cum se așază la masă cu o grație ce pare moștenită din generații. În Spania, dansul și culoarea sunt un puls constant, chiar și în momentele de liniște. România are o densitate emoțională aparte. Tradițiile încă se simt ca niște rădăcini adânci, care te trag spre ceva mai mare decât tine. Cultura locului e ca un strat subtil care se simte în felul în care oamenii se ating, se privesc, dansează. Când fotografiez într-un loc nou, nu vin cu rețeta mea, ci ochii larg deschiși. Mă las condusă de energia locului și a oamenilor, pentru ca imaginile să fie un dialog real între povestea lor și percepția mea. Muza mea e întotdeauna cuplul și povestea lor.