Filmele tale au un ritm foarte cinematic și multă atenție pentru atmosferă. Ce contează mai mult pentru  tine când filmezi: emoția, estetica sau povestea?

Fără ezitare, emoția. Totul pornește de la ceea ce se întâmplă cu adevărat în ziua respectivă: reacțiile oamenilor, energia locului și momentele care nu se mai repetă. Estetica vine să susțină această poveste. Îmi pasă enorm de lumină, încadrare și ritm, dar nu vreau ca imaginea să devină mai importantă decât omul din fața camerei. Caut frumusețea în ceea ce există deja acolo.

De aceea, pe lângă camerele 4K, folosesc adesea și camere vechi de 20–50 de ani. Filmez uneori pe Super 8, alteori cu Handycam. Îmi place textura acestor imagini și acea imperfecțiune pe care digitalul nu o poate reproduce. Pentru mine, se apropie foarte mult de felul în care funcționează o amintire: nu trebuie să fie perfectă, ci să aibă acel ceva care te face să simți că te-ai întors în timp. Vreau ca filmul să fie cinematic fără să piardă autenticitatea zilei. Să arate bine, dar, mai ales, să se simtă real. Pentru mine, cel mai bun compliment este atunci când un cuplu se uită la film și nu își amintește doar imaginile frumoase, ci își amintește exact ce a simțit în acele momente.

Spuneai în trecut că preferi să observi ziua, nu să o controlezi. Cum reușești să surprinzi momente autentice fără să intervii prea mult?

Cred că primul lucru este să fii atent la oameni și la tot ce se petrece în jurul tău. Nu caut cu orice preț „momentul perfect”, ci prefer să fiu prezent și să observ. De multe ori, cele mai frumoase cadre apar între momentele importante: o privire, o reacție, o glumă sau o emoție pe care nimeni nu a plănuit-o. Contează foarte mult și ca oamenii să nu simtă camera ca pe o prezență care îi urmărește permanent. 

De aceea, încerc să fiu discret, să anticipez și să mă poziționez astfel încât, pe cât posibil, să uite că filmez. Dacă simt că o situație are nevoie de puțină direcție, intervin, dar cât mai puțin, fără să schimb ceea ce se petrece în mod firesc. În fond, cred că autenticitatea ține mai mult de felul în care observi decât de felul în care regizezi. Cu cât ești mai atent la oameni, la relațiile dintre ei și la atmosfera din jur, cu atât ai mai multe șanse să surprinzi lucruri pe care nu le-ai fi putut regiza niciodată.

Cum arată pentru tine colaborarea ideală dintre videograf și cuplu?

Pentru mine, colaborarea ideală începe cu încredere. Îmi doresc ca mirii să se simtă confortabil cu mine și cu camera, dar mai ales să simtă că nu trebuie să joace niciun rol în ziua nunții lor. Cu cât sunt mai relaxați și mai prezenți, cu atât pot surprinde mai mult din ceea ce este real între ei.

În același timp, îmi place să existe comunicare și deschidere. Sunt acolo să observ, dar și să ajut atunci când este nevoie: să ofer puțină direcție, să recomand un anumit loc sau un moment potrivit pentru lumină ori să găsim împreună cea mai bună variantă pentru un cadru. Nu vreau să controlez ziua, ci să contribui discret, astfel încât lucrurile să rămână naturale și să se simtă la fel de bine pe cât arată în film.

Cred că cea mai bună colaborare este cea în care, la un moment dat, camera nu mai este o preocupare pentru ei. Mirii își trăiesc ziua, iar eu sunt acolo să o observ, să o simt și să o transform într-o poveste care le aparține.

Care este partea nevăzută a muncii tale, pe care oamenii nu o realizează aproape niciodată?

Partea nevăzută este responsabilitatea de a nu rata ceea ce contează. Când nu controlezi scena, trebuie să fii de două ori mai atent la tot ce se întâmplă în jur. Secretul nu este să te ascunzi după stâlpi, ci să te integrezi atât de bine în atmosferă încât prezența ta să devină firească. Trebuie să fii mereu cu un pas înainte, să anticipezi și să fii în locul potrivit exact atunci când se întâmplă ceva ce merită păstrat.

Apoi vine toată munca de după nuntă, pe care probabil cei mai mulți nu o asociază cu ziua filmării: ore întregi de selecție, organizare, sunet și montaj, dar mai ales procesul de a găsi firul poveștii printre zeci de momente. Nu este doar despre alegerea celor mai frumoase cadre, ci despre a înțelege ce a contat cu adevărat în ziua respectivă și cum poți transmite mai departe acel lucru.

Ai avut vreodată un proiect care părea imposibil la început, dar care a ajuns să devină unul dintre favoritele tale?

Nu pot spune că am avut până acum un proiect pe care să îl consider „imposibil”. În schimb, fiecare nuntă și fiecare colaborare vin cu o provocare nouă. Nu există două evenimente care să se desfășoare la fel și nici două cupluri care să reacționeze sau să se conecteze în același fel.

Tocmai asta îmi place la ceea ce fac. Nu pot veni cu aceeași rețetă de la o nuntă la alta. Ce funcționează într-un context poate fi complet diferit în următorul, iar asta mă obligă să rămân atent, să mă adaptez și să ies constant din zona de confort.

Nu știi niciodată exact ce vei filma. Trebuie să fii prezent, să observi și să fii pregătit să transformi ceea ce găsești acolo într-o poveste care să aparțină acelui cuplu și nimănui altcuiva.

Cum lucrezi cu lumina, vremea sau atmosfera unui loc atunci când lucrurile nu ies “perfect”?

Nu cred foarte mult în ideea că o zi de nuntă trebuie să iasă „perfect” pentru cameră. Lumina, vremea și locul fac parte din poveste, iar de multe ori tocmai lucrurile pe care nu le poți controla ajung să dea personalitate unui film. O zi înnorată, o ploaie de vară, lumina puternică de la prânz sau o încăpere mai dificilă sunt, pentru mine, mai degrabă elemente cu care lucrez decât probleme pe care încerc să le ascund.

Încerc să observ ce îmi oferă fiecare situație și să mă adaptez. Uneori caut o anumită lumină sau schimb discret poziția oamenilor pentru ca imaginea să funcționeze mai bine, alteori las pur și simplu atmosfera să fie ceea ce este. Cred că important este să știi când merită să intervii și când e mai bine să nu schimbi nimic.

Până la urmă, nu vreau ca filmul să dea impresia că ziua a fost construită în jurul camerei. Vreau să păstreze ceea ce a făcut-o să fie a lor: lumina, vremea, locul și atmosfera din ziua respectivă.

Ce te inspiră în afara nunților și cum se reflectă asta în felul în care filmezi?

Mă inspiră foarte mult pictura, locurile frumoase și, mai ales, poveștile din spatele lor. Mă fascinează felul în care un pictor poate transmite o stare doar prin lumină, compoziție și modul în care așază oamenii într-un spațiu. Cred că această influență se regăsește și în felul în care filmez, în atenția pe care o acord relației dintre oameni și locul în care se află.

Mă atrag și spațiile cu istorie. Când ajung într-un loc nou, sunt curios să aflu ce s-a întâmplat acolo, cine a trecut prin el și ce îl face diferit. Cred că, atunci când înțelegi un spațiu, începi să îl privești și să îl filmezi altfel. Nu mai vezi doar o clădire frumoasă sau un peisaj, ci atmosfera și ceea ce acel loc poate aduce filmului.

Într-un fel, toate aceste lucruri mă învață să privesc mai atent. Iar asta încerc să aduc și în filmele mele: atmosferă, textură și acele mici detalii care dau personalitate unui loc și unei povești.

Ce ai vrea să simtă un cuplu atunci când își vede filmul peste ani?

Mi-aș dori ca, atunci când își revăd filmul peste 10, 20 sau 30 de ani, să simtă din nou ceea ce au simțit în ziua aceea. Să își amintească nu doar cum arătau sau cum a fost nunta, ci și oamenii care le-au fost alături, vocile, emoțiile, energia și toate acele lucruri mici pe care poate le-au uitat între timp.

Cred că un film bun de nuntă ar trebui să devină mai valoros odată cu trecerea timpului. Unele imagini vor căpăta poate o însemnătate și mai mare peste ani, pentru că oamenii din ele se schimbă, unii nu vor mai fi acolo, iar ei înșiși vor privi ziua respectivă cu alți ochi.

Cel mai mult, mi-aș dori să existe acel moment în care se uită unul la celălalt și spun: „Ăștia eram noi.” Dacă filmul reușește să îi ducă înapoi în ziua aceea, chiar și pentru câteva minute, atunci simt că și-a atins scopul.